Despre salariile directorilor companiilor de stat, fără populisme

Ca om de afaceri am vorbit în nenumărate rânduri despre nevoia de eficientizare a companiilor unde statul este acţionar majoritar.

 

Despre cum companii care ar putea şi ar trebui să fie pe profit şi să aducă la bani la buget, sunt pe pierdere pentru că sunt prostmanageriate şi pentru că nu există transparenţă în contractele pe care le au. Despre cum ar trebui să fie numiţi manageri privaţi la aceste companii, adică oameni care asta fac: preiau companii şi le fac profitabile; oameni din afara sistemului care nu judecă politic decizii care ar trebui bazate pe argumente economice.

Punct. Despre asta ar trebui să vorbim. Despre manageri privaţi la Tarom, la CFR, la Nuclearelectrica, la toate companiile unde statul este acţionar majoritar.

 

Despre ce vorbeşte Guvernul? Despre salariile directorilor. Ok, este un subiect legitim şi voi spune mai târziu exact la ce mă refer. Teama mea este însă că discuţiile despre salariile directorilor, pe lângă calculele de imagine evidente, ascund în spate şi faptul că guvernul a blocat toţi managerii privaţi pe care i-a numit la companii. Adică, i-a numit pentru presă şi apoi i-a forţat să demisioneze. Rezultatul este că aceste companii vor continua să piardă sute de milioane de euro.

 

Revenind acum la dezbaterea despre salariile directorilor companiilor de stat. Din experienţa managerială din Statele Unite am învăţat un lucru important, pe care îl aplic de atunci: „înainte de a mă întreba câţi bani cheltui, mă întreb câţi bani câştig”.  Pare un fapt banal, dar vă asigur că fiecare dintre noi uită, uneori, să facă acest calcul simplu.

 

În cazul de faţă, întrebarea este simplă: câţi bani aduc la buget, în plus, aceşti manageri privaţi – dacă sunt lăsaţi să îşi facă treaba? Dacă fac companiile profitabile şi aduc bani – de ordinul milioanelor de euro -, înseamnă că şi dacă îi plăteşte cu mii de euro, statul tot iese în câştig.

 

Dacă în schimb, companiile sunt tot pe pierdere, înseamnă că şi un salariu de 100 de euro, reprezintă bani pierduţi de către stat şi de către fiecare român. Cu ce îi mulţumeşte pe români dacă statul păstrează manageri care au învăţat meserie pe vremea lui Ceauşescu şi s-au perfecţionat în tranziţie, manageri care aduc pierderi de sute de milioane? Cu nimic.

 

Dacă ar fi să tragem linie: am pornit o discuţie despre câştiurile din companiile de stat, în loc să pornim o discuţie despre eficienţa companiilor. Chiar şi aşa, această discuţie poate fi bună, dar dacă guvernul o poartă doar că să ia ochii poporului, este o prostie de două ori, o dată pentru că ideea este să fie reduse pierderile din companiile de stat, care sunt nu de mii de euro, ci de sute de milioane. 

 

În al doilea rând, abordarea populistă este seducătoare, dar ceea ce nu se spune este că niciun manager bun nu stă într-o companie sub salariul pe care îl poate câştiga în mediul privat. Condiţionează-i pe manageri să îţi aducă profit, negociază-le salariul în funcţie de performanţă şi, mai ales, dă drumul la manageriat privat în companiile de stat. Acestea ar trebui să fie priorităţile Guvernului. 

Când afară nu plouă, nu e soare şi nu bate vântul, nu te fugăresc câinii vagabonzi, şamd – Bucureştiul arată bine

Am aflat de la premier că “atunci când nu plouă, Bucureştiul arată bine”. Victor Ponta a spus, cu intenţie sau nu, un adevărnedorit despre Bucureşti: este un oraş cu probleme majore.

1. atunci când tocmai ţi-ai scos maşina de la service şi ai intrat într-o groapă nouă de care nu ştiai până atunci.

 
 

2. atunci când ajungi seara acasă transpirat, pentru că ai trecut pe teritoriul câinilor fără stăpân, pentru care primăria nu are soluţii de peste 10 ani.

3. atunci când plouă şi oraşul se blochează.

4. atunci când mergi la Universitate, vrei să îţi parchezi maşina în parcarea construită pe vremea primarului Oprescu şi constaţi că a fost proiectată aşa de prost că nu ai loc să ieşi din maşină, atât de înguste sunt locuri de  parcare.

5. când îi vezi pe primarul general şi primarii de sector certându-se care să ia salubritatea; din motive de siguranţa sanitară a bucureştenilor, desigur.

6. într-o zi de vară, cu soare, când adie uşor vântul şi ridică nori de praf.

7. atunci când treci cu maşina pe lângă un proiect (din multele existente) la care construcţia a început acum 2-3 ani şi la care de 1 an nu se mai face nimic. Asta în timp ce Primăria anunţă noi şi noi proiecte.

8. când citeşti în ziar câte milioane de euro aruncă primăria pentru închirierea unui sediu şi despre alte milioane de euro cu care se suplimentează lucrările la vechiul sediu.

9. când auzi de telegondolă pe deasupra Bucureştiului, când tu ai fi mulţumit şi cu o parcare decentă şi drumuri fără gropi.

10. când vin turiştii străini în Bucureşti şi sunt fugăriţi de câini, furaţi de taximetriştii de la aeroport şi faţă în faţă cu un oraş care se dezvoltă haotic, fără directive, în care se construieşte într-o parte şi se dărâmă în alte zece locuri.

Cu excepţia acestor cazuri şi cu alte câteva excepţii minore,Bucureştiul este un oraş care arată bine. Problema nu este atât de cum arată Bucureştiul, ci mai ales de cum trăiesc bucureştenii, ce face primăria pentru viaţa lor de zi cu zi. Iar dacă analizăm aici situaţia, vedem cum nu se vede niciun  progres real la nivel edilitar în Bucureşti de ani şi ani. Iar motivul este că nu există oagendă de priorităţi a administraţiei, şi nicio o focalizare, ci doar lucruri făcute haotic, care se reflectă de la trafic, la spaţiu verde.Nu avem un manager al oraşului, ci un om politic fără viziune.