“Superimunitatea” aruncă-n aer mediul de business

Inepţiile legislative ale aleşilor noştri pot afecta iremediabil statutul României de ţară democratică şi europeană. Mai mult, instituirea unei imunităţi sporite pentru înalţii dregători ai cetăţii va afecta considerabil şi economia.
Dincolo de problemele pe care le vom avea la întocmirea raportului pe justiţie şi de decredibilizarea în faţa instituţiilor europene, România va suferi enorm şi în plan economic din cauza legilor pe care parlamentarii români le-au emanat, pe şest, la ceas de seară.   Ştirile despre privilegiile pe care demnitarii români şi le-au pregătit în taină au făcut deja înconjorul lumii şi îi îngrijorează foarte tare pe investitorii străni. Gândiţi-vă că nicio companie serioasă nu va mai veni să facă afaceri într-o ţară în care statul de drept este pus foarte serios în pericol de o clasă politică iresponsabilă. Este inadmisibil ca un înalt demnitar al statului român să fie, practic, exonerat de răspundere penală pentru fapte de corupţie. Ştim cu toţii că majoritatea cazurilor de luare de mită, abuz în serviciu, trafic de influenţă, fals etc au legătură cu activităţi economice. Iar în acest context, cine mai vine să investească într-o ţară în care există toate premisele ca economia de piaţă şi competiţia să fie profund viciate de firmele de partid care nu vor mai avea nicio teamă să şpăguiască în stânga şi în drepata pentru a înhăţa contracte pe bandă rulantă. Dincolo de acest aspect, ştim cu toţii că banii sunt sensibili la orice ştiri negative (mai ales la informaţii de o asemenea gravitate) şi ne vor ocoli cu siguranţă, dacă legea „Superimunităţii” îşi va produce efectele. Deja am primit semnale de îngrijorare din partea unor oameni de afaceri străini. Chiar aseară m-a contactat un partener care m-a întrebat:”Marian, ce se întâmplă la voi? E real ce am citit în presă!?”. Niciunui om de bună-credinţă nu-i vină să creadă că asemenea lucruri se pot întîmpla într-o ţară democratică, membră a Uniunii Europene, în anul de graţie 2013.   După părea mea, ar fi trebuit să existe legi speciale care să pedepseacă mult mai drastic un înalt funcţionar al statului care săvârşeşte fapte de corupţie. Calitatea de demnitar trebuie să fie circumsanţă agravantă, şi nu atenuantă. Am văzut că reprezentanţii societăţii civile au reacţionat la unison şi au condamnat în termeni foarte duri  iniţiativa legislativă votată de cei 240 de deputaţi ai ruşinii. Sper ca în cele din urmă această lege a „Superimunităţii” să fie aruncată la coşul de gunoi de liderii politici ai coaliţei de guvernare. Măcar în al doisprezecelea ceas să le vină mintea la cap. Sincer, nu ştiu dacă România se va mai face bine!

Mi-e dor de Seniorul Coposu!

Luna asta se împlinesc 18 ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Ce repede au zburat anii şi cât de mult i-am simţit lipsa în toată această perioadă!

Privind spectacolul grotesc pe care politicienii noştri îl dau zi de zi, cred că ar trebui să-l apreciem cu atât mai mult pe fostul preşedinte al PNŢCD. Batjocorit, umilit şi înjurat în acea perioadă tulbure de după Revoluţie, Corneliu Coposu a avut întotdeauna puterea să-i trateze cu decenţă şi senioritate pe toţi cei care îl răniseră atât de mult. “Nu mi-am pierdut încrederea în oameni şi foarte curios, nu am fost persecutat niciodată de sentimentul răzbunării”, spunea Corneliu Coposu. Asta spune foarte multe despre ceea profunzimea şi calitatea umană a fostului lider PNŢCD, mai ales în condiţiile în care a suferit enorm în puşcăriile comuniste.

Rămân la părerea că Seniorul a fost singura personalitate politică pe care România a avut-o după 1989. Mulţi au spus că dl.Corneliu Coposu a fost  Preşedintele moral al României. Cu siguranţă, guvernarea CDR din perioada 1996-2000 ar fi arătat cu totul altfel dacă Seniorul ar fi trăit. Din păcate a plecat prea repede dintre noi şi nu a reuşit să ducă la bun sfârşit tot ce îşi propusese să facă pentru România. Chiar şi aşa, noi românii, îi datorăm foarte multe lui Corneliu Coposu. Deşi după Revoluţie, a fost tot timpul în Opoziţie, Seniorul a pledat întotdeauna pentru România în toate cancelariile lumii pe care le-a vizitat. Aderarea la NATO si, mai târziu la Uniunea Europeană, i se datorează în bună măsură şi lui Corneliu Coposu.

Din păcate, aşa cum se întâmplă de obicei, ajungem să apreciem marile personalităţi atunci când pleacă dintre noi. Aduceţi-vă aminte că la funeraliile Senorului au participat peste 100.000 de oameni, iar astăzi mai toţi îi evocăm personalitatea.

A murit fidel principiilor sale despre democraţie şi crezului său monarhic: “Am convingerea, şi cu ea mă voi duce dincolo, că România va păşi pe calea democraţiei numai prin Monarhie. Avem datoria sfântă să-L aducem pe tron pe Regele nostru”.

Mi-e tare dor de Seniorul Coposu!

Un Guvern de CEO

Citeam recent un articol despre Andrej Babis, miliardarul care a bulversat întreaga clasă politică din Cehia. Intrat în “sistem” de doar doi ani, Babej a reuşit să ajungă, cu partidul său ANO, numărul doi în Parlamentul de la Praga. Cu sloganul “Noi nu suntem politicieni, noi muncim”, Babej a devenit peste noapte unul dintre cei mai importanţi oameni politici din Cehia, ziariştii numindu-l chiar “omul de care care atârnă viitorul ţării”.

Parcurgând articolul, mă gândeam dacă România ar fi pregătită să accepte la vârful politicii un om de afaceri serios, onest care să poată decide strategii, direcţii de acţiune, proiecte, bugete şi care să se ghideze doar după propria conştiinţă şi pregătire profesională (cam greu, aşa-i?).

Zilele trecute, mi-a căzut în mână topul celor mai admiraţi CEO din România. Instantaneu, m-am gândit cum ar arăta ţara noastră dacă ar fi guvernată de cei prezenţi în acest clasament. Să spunem că Mariana Gheorghe, CEO la Petrom, ar ocupa portofoliul de prim-ministru (o femeie prim-ministru, ce ziceţi?). Mişu Negriţoiu, chairman la ING Bank, Ministrul de Finanţe, Adrian Porumboiu, unul dintre cei mai mari fermieri, Ministrul Agriculturii, Florin Talpeş CEO Bitdefender, Ministrul Tehnologiei Informaţiei, Mihai Marcu, CEO Medlife, Ministrul Sănătăţii, Ioan Lazăr, CEO Lazăr Internaţinal, Ministrul Transporturilor, Marcel Barbuţ, CEO Adeplast, Ministrul Dezvoltării Regionale, Gabriel Comănescu, CEO Grup Servicii Petroliere, Ministrul Economiei, Dragoş Pavăl, CEO Dedeman, Ministrul Marilor Proiecte, Dan Şucu, CEO Mobexpert, Ministrul Mediului de Afaceri si enumărarile ar putea continua.

Sunt convins că un Cabinet care ar avea în componenţă asemenea nume ar merge excelent. Aceşti oameni sunt obişnuiţi să facă performanţă, ştiu să pună în operă un proiect ştiu să-l urmărească, să respecte dead-lineuri, ştiu să facă şi să respecte bugete, ştiu să facă reformă şi să restructureze, ştiu să motiveze, dar şi să sancţioneze proprii angajaţi.

Cu un asemenea Guvern, sunt convins că vom avea o strategie economică clară, vom avea direcţii concrete de acţiune, obiective şi criterii de performanţă bine-definite. Într-un cuvânt: vom avea prosperitate

Sunt conştient că tot ceea ce am scris este doar un exerciţiu de imaginaţie, până la urmă o utopie. Dar sincer că mi-ar plăcea ca acest exerciţiu de imaginaţie să devină realitate într-o bună zi.

Despre salariile directorilor companiilor de stat, fără populisme

Ca om de afaceri am vorbit în nenumărate rânduri despre nevoia de eficientizare a companiilor unde statul este acţionar majoritar.

 

Despre cum companii care ar putea şi ar trebui să fie pe profit şi să aducă la bani la buget, sunt pe pierdere pentru că sunt prostmanageriate şi pentru că nu există transparenţă în contractele pe care le au. Despre cum ar trebui să fie numiţi manageri privaţi la aceste companii, adică oameni care asta fac: preiau companii şi le fac profitabile; oameni din afara sistemului care nu judecă politic decizii care ar trebui bazate pe argumente economice.

Punct. Despre asta ar trebui să vorbim. Despre manageri privaţi la Tarom, la CFR, la Nuclearelectrica, la toate companiile unde statul este acţionar majoritar.

 

Despre ce vorbeşte Guvernul? Despre salariile directorilor. Ok, este un subiect legitim şi voi spune mai târziu exact la ce mă refer. Teama mea este însă că discuţiile despre salariile directorilor, pe lângă calculele de imagine evidente, ascund în spate şi faptul că guvernul a blocat toţi managerii privaţi pe care i-a numit la companii. Adică, i-a numit pentru presă şi apoi i-a forţat să demisioneze. Rezultatul este că aceste companii vor continua să piardă sute de milioane de euro.

 

Revenind acum la dezbaterea despre salariile directorilor companiilor de stat. Din experienţa managerială din Statele Unite am învăţat un lucru important, pe care îl aplic de atunci: „înainte de a mă întreba câţi bani cheltui, mă întreb câţi bani câştig”.  Pare un fapt banal, dar vă asigur că fiecare dintre noi uită, uneori, să facă acest calcul simplu.

 

În cazul de faţă, întrebarea este simplă: câţi bani aduc la buget, în plus, aceşti manageri privaţi – dacă sunt lăsaţi să îşi facă treaba? Dacă fac companiile profitabile şi aduc bani – de ordinul milioanelor de euro -, înseamnă că şi dacă îi plăteşte cu mii de euro, statul tot iese în câştig.

 

Dacă în schimb, companiile sunt tot pe pierdere, înseamnă că şi un salariu de 100 de euro, reprezintă bani pierduţi de către stat şi de către fiecare român. Cu ce îi mulţumeşte pe români dacă statul păstrează manageri care au învăţat meserie pe vremea lui Ceauşescu şi s-au perfecţionat în tranziţie, manageri care aduc pierderi de sute de milioane? Cu nimic.

 

Dacă ar fi să tragem linie: am pornit o discuţie despre câştiurile din companiile de stat, în loc să pornim o discuţie despre eficienţa companiilor. Chiar şi aşa, această discuţie poate fi bună, dar dacă guvernul o poartă doar că să ia ochii poporului, este o prostie de două ori, o dată pentru că ideea este să fie reduse pierderile din companiile de stat, care sunt nu de mii de euro, ci de sute de milioane. 

 

În al doilea rând, abordarea populistă este seducătoare, dar ceea ce nu se spune este că niciun manager bun nu stă într-o companie sub salariul pe care îl poate câştiga în mediul privat. Condiţionează-i pe manageri să îţi aducă profit, negociază-le salariul în funcţie de performanţă şi, mai ales, dă drumul la manageriat privat în companiile de stat. Acestea ar trebui să fie priorităţile Guvernului. 

Când afară nu plouă, nu e soare şi nu bate vântul, nu te fugăresc câinii vagabonzi, şamd – Bucureştiul arată bine

Am aflat de la premier că “atunci când nu plouă, Bucureştiul arată bine”. Victor Ponta a spus, cu intenţie sau nu, un adevărnedorit despre Bucureşti: este un oraş cu probleme majore.

1. atunci când tocmai ţi-ai scos maşina de la service şi ai intrat într-o groapă nouă de care nu ştiai până atunci.

 
 

2. atunci când ajungi seara acasă transpirat, pentru că ai trecut pe teritoriul câinilor fără stăpân, pentru care primăria nu are soluţii de peste 10 ani.

3. atunci când plouă şi oraşul se blochează.

4. atunci când mergi la Universitate, vrei să îţi parchezi maşina în parcarea construită pe vremea primarului Oprescu şi constaţi că a fost proiectată aşa de prost că nu ai loc să ieşi din maşină, atât de înguste sunt locuri de  parcare.

5. când îi vezi pe primarul general şi primarii de sector certându-se care să ia salubritatea; din motive de siguranţa sanitară a bucureştenilor, desigur.

6. într-o zi de vară, cu soare, când adie uşor vântul şi ridică nori de praf.

7. atunci când treci cu maşina pe lângă un proiect (din multele existente) la care construcţia a început acum 2-3 ani şi la care de 1 an nu se mai face nimic. Asta în timp ce Primăria anunţă noi şi noi proiecte.

8. când citeşti în ziar câte milioane de euro aruncă primăria pentru închirierea unui sediu şi despre alte milioane de euro cu care se suplimentează lucrările la vechiul sediu.

9. când auzi de telegondolă pe deasupra Bucureştiului, când tu ai fi mulţumit şi cu o parcare decentă şi drumuri fără gropi.

10. când vin turiştii străini în Bucureşti şi sunt fugăriţi de câini, furaţi de taximetriştii de la aeroport şi faţă în faţă cu un oraş care se dezvoltă haotic, fără directive, în care se construieşte într-o parte şi se dărâmă în alte zece locuri.

Cu excepţia acestor cazuri şi cu alte câteva excepţii minore,Bucureştiul este un oraş care arată bine. Problema nu este atât de cum arată Bucureştiul, ci mai ales de cum trăiesc bucureştenii, ce face primăria pentru viaţa lor de zi cu zi. Iar dacă analizăm aici situaţia, vedem cum nu se vede niciun  progres real la nivel edilitar în Bucureşti de ani şi ani. Iar motivul este că nu există oagendă de priorităţi a administraţiei, şi nicio o focalizare, ci doar lucruri făcute haotic, care se reflectă de la trafic, la spaţiu verde.Nu avem un manager al oraşului, ci un om politic fără viziune.

Sorin Oprescu, doctorul care nu mai simte pulsul

Primarul trebuie să simtă cel mai bine pulsul străzii: ce se întâmplă printre oameni, care sunt problemele lor, ce lucruri vor să fie realizate în oraşul în care trăiesc.

Sorin Oprescu a pierdut demult pulsul oraşului şi al bucureştenilor, iar cearta pe care a început-o cu primarii de sector este cea mai bună demonstraţie. Bucureştiul din stradă şi Bucureştiul care se vede de la primărie arată din ce în ce mai diferit. În timp ce bucureşteanul vrea rezolvări demult amânate la problemele de lângă el: câinii vagabonzi, curăţenia sau gropile din asfalt, Sorin Oprescu propune autostrăzi suspendate sau telegondole.  Bucureşteanul vrea curăţenie, iar Sorin Oprescu se ceartă cu primarii de sector despre cine ar trebui să controleze serviciile de salubrizare. Acum câteva zile, primarul general a continuat cearta  cu primarii de sector, de data aceasta subiectul fiind constituit de serviciile de salubrizare. Sunt două probleme majore aici.

 Prima, Capitala este, din nou, în centrul unei dispute politice, iar bucureştenii sunt perdanţii. De data aceasta, Sorin Oprescu a pierdut sprijinul politic şi al PNL şi al PSD. După ce consilierii USL i-au trântit bugetul cu autostrăzi suspendate, Sorin Oprescu dă şi el o replică, încercând să le ia primarilor de sector serviciile de salubrizare. Nu au decât să se certe cât vor. Dar să o facă închişi într-o cameră, iar la final să existe o concluzie de comun acceptată. Problema este că deja se întrevede cum acest conflict va degenera în curând într-o stare de blocaj care are toate şansele să continue până în 2016. Sorin Oprescu va continua să se plângă că proiectele mari  şi neaplicabile îi sunt blocate de consilierii şi de primarii de sector, iar Bucureştiul va reintra în blocaj. Ce nu vrea să ştie Sorin Oprescu este că oamenii s-au săturat să ia partea unuia sau altuia dintre politicieni, în bătăliile lor politice. În 2016, dacă conflictul continuă, nu doar că bucureştenii nu îl mai vor vota pe Sorin Opescu, dar vor refuza să mai voteze orice alt politician. A doua problemă este legată de stabilirea priorităţilor bugetare – ce trebuie făcut din banii bucureştenilor. Această ceartă dintre primari nu poate masca faptul că nu există o strategie după care sunt cheltuiţi banii bucureştenilor. Că banii celui mai bogat oraş din România se duc pe panseluţe şi studii de fezabilitate pentru autostrăzi suspendate. Adevărul este că până nu se va face un audit al modului în care Primăria Capitalei cheltuieşte fondurile din fiecare an, nu vom şti cât de gravă este problema. Este exact ca într-o companie care ştii că este cariată, dar până nu faci un audit, nu ştii ce mai poţi salva.

Care este drumul înainte? Fără doctor, pentru că doctorul Oprescu înseamnă pentru Bucureşti, acum, doar risipă, lipsă de viziune şi război politic. Eu, unul, sper să candideze anul viitor la prezidenţiale, aşa cum spun unele zvonuri, pentru că Bucureştiul are nevoie de un alt primar.

Băsescu, PDL și dreapta

Am urmărit cu oarece interes alegerile interne din PDL. N-am să comentez rezultatul scrutinului. Nu cred că are prea mare importanță dacă Blaga este președinte sau dacă Udrea era să fie președinte. Aș vrea, în schimb, să mă aplec asupra intențiilor doctrinare pe care le invocă atât președintele Traian Băsescu (cel care a pierdut de facto bătălia din partid), cât și Vasile Blaga, actualul șef al PDL. Fiecare parte se erijează în apărătorul suprem al dreptei. Fiecare vrea să coaguleze în jurul său așa-zisele forțe de dreapta din România. De fapt nici șeful statului, nici Blaga, nici Udrea, nici Turcan, nici Oltean, nici Macovei, nici Boc nu au nicio treabă cu dreapta. Să ne aducem aminte că PDL a virat brusc de la stânga la dreapta în doar cinci minute, la un Congres de prin 2005, dacă-mi aduc bine aminte. Liderii de atunci au decis peste noapte că pur și simplu e mai bine să treacă de la socialiști la populari. O oportunitate politică, după cum a recunoscut chiar Traian Băsescu. Nu era vorba de un program politic, de niște valori în care să crezi, de anumite principii pe care să le aperi. Nimic din toate astea. Doar oportunism.

Mă întreb atunci, cum pot acești politicieni să fie astăzi cei care vor coagula dreapta.

Aș vrea să reamintesc, pe scurt, câteva dintre principile de dreapta și să vă las pe dumneavoastră să spuneți dacă vreunul dintre cei care se dau mari apărători ai acestei doctrine au vreo legătură cu aceaste principii.

Așadar, dreapta are drept premise libertatea individuală, initiațiva privată și limitarea puterii statului; principiile de dreapta se bazează pe faptul că relațiile dintre oameni se reglează fără intervenția inoportună a statului; totodată, politicienii de dreapta susțin că mecanismele de piață sunt considerate ca fiind singurele forme ce permit existența unei societăți capabile să asigure libertatea individuală. În viziunea lui John Locke, unul dintre părinții liberalismului clasic, “menirea legilor este aceea de a veghea nu la pluralitatea doctrinelor sau veracitatea opiniilor ci la siguranța si securitatea comunității și ale bunurilor și integrității personale a fiecărui cetațean”.

Mai este ceva de adăugat? Quod erat demonstrandum!

Oprescu. Sorin Oprescu. Un primar de nădejde

Primarul General e un băiat simpatic. Serios. Vorbeşte pe înțelesul românului de rând. E de gaşcă. Nu se dă mare intelectual, deşi e profesor universitar, doctor. Nu epatează ca alţii, cu toate că este un medic de renume.

Mai mult, a făcut şi ceva pentru urbea pe care o păstorește. Scrie pe blogul domniei sale. Bineînțeles, se vede și cu ochiul liber prin oraş. Parcarea de la Universitate (care e mai mereu goală). Pasajul D-na Ghica-Chişinău. Parcarea de la Arena Naţională. Unde mai pui finalizarea pasajului Basarab şi a fostului stadion 23 August. Realizări, nu glumă. Ca să nu mai vorbim de planurile următorului cincinal. Autostradă suspendată. Canalul Dunăre-București. Amenajarea râului Dâmbovița pentru plimbări cu bărcuța. Chiar frumos!
Nu contează că majoritatea nu sunt proiectele domniei sale. Nu contează că avem zone în București, Capitala unei țări membre a UE, unde cetățenii, la care se gândește domnul primar zi și noapte, trăiesc ca-n Evul Mediu. Fără apă curentă, fără canalizare, fără gaze, fără străzi asfaltate. Nu contează că în București se construiește în continuare haotic. Nu contează că noi facem pasaje și pasarele în buricul târgului, proiecte la care alții au renunțat pentru că nu fluidizează traficul, ci dimpotrivă. Nu contează că transportul în comun nu încurajează bucureșteanul să-și lase mașina acasă. Nu contează că metroul din Drumul Taberei va fi gata la Sfântul Așteaptă (nu l-am văzut pe Sorin Oprescu să se lege cu lanțuri în fața Palatului Victoria pentru a-i cere premierului banii pentru finanțarea lucrărilor). Nu contează că nu avem o centură ocolitoare la standarde europene. Nu contează că nu suntem în stare să facem un sistem de transport feroviar (rețeaua există) care să preia locuitorii din suburbii și să-i ducă în centru (asta fluidizează traficul cu adevărat). Nu contează că aruncăm zeci, poate sute de milioane de euro pe borduri și trotuare, în loc să facem pasarele și pasaje la ieșirile din oraș pentru a decongestiona traficul (vezi ieșirea din zona de vest Prelungirea Ghencea-Șoseaua de Centură-Domnești). Nu contează că dacă vrei să faci pipi, și te-a prins nevoia în centru, n-ai unde. Pentru că WC-urile din pasajul Universității sunt defecte zile la rând. Tot ce contează e că avem un primar de gașcă. Care vorbește pe înțelesul românului de rând.

Clientela politică-cancerul economiei

Am auzit de nenumărate ori din gura guvernanților că România nu are bani pentru investiții, că nu are bani să-și plătească medicii și profesorii, că nu are bani pentru dotarea spitalelor, că nu are bani pentru modernizarea școlilor. Fals! În România se produc bani care sunt însă execrabil gestionați. Fondurile publice sunt risipite fie pe investiții aiuristice, fie sunt îndreptate spre buzunarele clientelei politice și ale „băieților deștepți“.

Citeam zilele trecute raportul întocmit de Expert Forum referitor la alocările bugetare discreționare făcute exclusiv pe criterii politice. Numai în 2008, sumele alocate preferențial pentru proiecte de investiții locale s-au ridicat la 1,3 miliarde de euro, reprezentând peste 70% din tolalul investițiilor la nivel local. Cum se traduce asta? Păi, simplu. Erai primar sau președinte de consiliu județean din partidul aflat la guvernare, primeai bani pentru a face investiții. Nu erai cu cei de la putere, nu primeai nimic. Autorii raportului concluzionează că „într-un stat cu instituţii slabe şi tradiţie clientelară, un aflux masiv de fonduri în bugetele publice poate să facă mai mult rău decât bine, în funcţie de cât de corect şi eficient este gestionat surplusul“. Î

n cele mai multe cazuri, fondurile publice în excedent sunt foarte prost manageriate. Banii sunt aruncați pe investiții care nu produc niciun efect în economie, nu generează valoare adăugată pentru mediul privat. În plus, proiectele sunt atribuite firmelor de partid care, de cele mai multe ori, fac lucrările de mântuială, pentru a beneficia ulterior de contracte de reabilitare. În afară de acest de tip de bătaie de joc la adresa contribuabilului român, mai există o altă metodă prin care banii publici sunt prăduiți. Este vorba despre căpușarea companiilor de stat. România pierde anual sute de milioane de euro din cauza managerilor acestor firme, care permit drenarea unor sume impresionante spre buzunarele „băieților deștepți“. Cred că cel mai elocvent exemplu în acest caz este Hidroelectrica. O societate care, teoretic, trebuia să producă profituri uriașe, dar care astăzi este în insolvență din cauza contractelor păguboase. Contracte care i-au făcut milionari peste noapte pe proprietarii unor firme de apartament.

Bineînțeles că exemplele pot continua cu CFR Marfă, Tarom, Oltchim. Peste tot aceeași rețetă. Cotracte încheiate în defavoarea companiei, achiziții supraevaluate, vânzări subevaluate, piețe neexploatate, manageri numiți politic să satisfacă doar interesele de partid. Tragic este că nimeni nu a plătit pentru pagubele produse bugetului de stat. Guvernul Ponta ar trebui să pună piciorul în prag și să ia măsuri drastice împotriva acestor practici, mai ales că se bucură, încă, de o susținere populară masivă.

Mai mult, cred că privatizările trebuie să fie accelerate pentru a stopa o dată pentru totdeauna prăduirea companiilor de stat. Evident, avem nevoie de investitori strategici serioși, care să preia societățile de stat și să le repună pe picioare. Exemplul Petromului este elocvent. O companie cu pierderi uriașe a fost preluată, în 2004, de un concern cu experiență care a restructurat din temelii toată afacerea. Rezultatul: profit-record pentru România, de aproape de 900 de milioane de euro și vânzări de 5,8 miliarde de euro în 2012. Deci se poate!

Traian Băsescu, Elena Udrea și ruleta rusească

După înfrângerile usturătoare suferite la alegerile locale și parlamentare de anul trecut, Partidul Democrat Liberal își joacă soarta la congresul din martie.

Din păcate pentru susținătorii portocaliilor, cele două figuri înscrise până acum în cursa pentru fotoliul de președinte al partidului nu cred că au forța și anvergura de a scoate la lumină o formațiune politică care a respirat eminamente prin plămânii lui actualului președinte al țării. Cinstit vorbind, fără locomotiva Traian Băsescu, PDL nu ar fi pupat în veci guvernarea. Ar fi rămas un partid de 10-15%, care ar fi lustruit permanent băncile opoziției.

E însă la fel de adevărat că, acționând după principiul “eu te-am făcut, eu te omor”, Traian Băsescu a fost ce care i-a și îngropat, anul trecut, pe “portocalii” din Modrogan. Conștient fiind că asupra PDL planează încă pericolul de a se transforma într-un nou PNȚCD și neputând totuși să-și lase propriul “copil” pe străzi, Președintele încearcă prin avatarul Elena Udrea să preia controlul partidului.

Băsescu știe că avându-l pe Blaga în frunte, PDL nu îi va mai răspunde la comenzi, iar această perspectivă îl deranjează teribil. Cu toate că declară că se va retrage după expirarea mandatului, Președintele nu-și va pune bonețica-n cap pentru a se duce la culcare ca un bătrânel neputincios. Va continua să rămână activ în viața publică și va încerca să dovedească faptul că mai poate să ducă partidul la guvernare (înființarea unei noi formațiuni cred că este exclusă. A testat piața cu partidele-fantomă ale lui Ungureanu și Neamțu, iar rezultatele au fost dezastruoase).

Întrebarea care se pune în acest moment este dacă Traian Băsescu a mizat corect, alegând-o pe Elena Udrea drept candidat la președinția PDL. Imaginea de divă și realizările din postura de ministru au fost întotdeauna subiecte care au stârnit controverse aprinse, atât în interiorul PDL, dar mai ales în spațiul public. De altfel, strategii de comunicare ai partidului i-au interzis Elenei Udrea orice apariție prin care să-l susțină pe Băsescu în perioada referendumului, tocmai pentru a nu-l compromite. Nu cred că lucrurile  s-au schimbat radical în numai câteva luni. De aceea spun că alegerea președintelui seamănă mai degrabă cu o ruletă rusească, decât cu o strategie bine pusă la punct. Dar Traian Băsescu întotdeauna a jucat așa: totul sau nimic.